Plănuită de anul trecut, când ecourile aventurii pe meleaguri buzoiene încă nu se stinseseră, expediția din Valea Jiului s-a dovedit, cum era ușor de anticipat, o mare reușită. Nu doar că este o zonă în care nu ajungi chiar în fiecare zi, dar o dată ce ai ajuns acolo ai șansa să dai de

 oameni calzi, pasionați, care ar putea să îți povestească ore în și din experiența lor de viață. Așadar, felicitări Brigăzii Colecționarilor de Fulare pentru inspirația de a alege zona Petrila-Petroșani ca loc de întlnire!

Așa cum stă bine unor gazde mai mult decât ospitaliere, primii la locul de joncțiune au ajuns hunedorenii. Ei s-au ocupat în cele mai mici detalii și au avut grijă ca oaspeții din capitală, din Buzău sau chiar din Diaspora să se simtă cum nu se poate mai bine! Felicitări, băieți și fată, misiune mai mult decât îndeplinită cu succes! 

Undeva pe seară, după un drum de mai bine de un sfert de zi, și-au făcut apariția și buzoienii, sau ”esticii”. Ghidați de un WAZE care parcă mai mult a încurcat decât a ajutat, Logan-ul alb cu număr de Buzău s-a strecurat cu greu printre străduțele labirintice ale Petrilei, dar cum totul e bine când se termină cu bine, iată-l parcat finalmente în fața locului cu pricina și ”deposedat” rapid de bagajele pe care le-a cărat fără să protesteze. Urcăm la ultimul etaj, nerăbdători să vedem ce și cum. Auzisem noi că gazda noastră și-a ”decorat” casa scării cu materiale sportive (a se citi eșarfe și fulare!), dar ceea ce am văzut la fața locului chiar merită povestit. Un colț de Rai pentru orice colecționar de suveniruri sportive! După ce materialele expuse au fost analizate pe toate părțile, oaspeții și-au luat inima în dinți și au pășit în micuțul dar cochetul apartament, decorat de asemenea cu materiale sportive. Aici, de asemenea, un veritabil muzeu în miniatură – fanioane, eșarfe, fulare, insigne, fotografii, toate rânduite cu multă inspirație și pasiune.

Pe fondul unui șpriț amical, cu toții am urmărit a doua semifinală de Cupa României. Bineînțeles, cel mai interesat a fost Cip, deveanul originar din Brad și fan…Corvinul Hunedoara, care radia de bucurie datorită echipei sale de suflet, care parcă este decisă să intre în istorie. Într-un final, cu gândul la una, două, chiar trei zile pline care aveau să urmeze, colecționarii de față au decis să treacă la odihnă. Aici, un deja-vu – cu sigurană nimeni nu a uitat momentele în care rudele veneau în vizită în număr mare, de obicei neanunțate, iar tu ca gazdă trebuia să îți storci creierii să îi cazezi cât mai comfortabil. De data aceasta, nu a fost vorba de o corvoadă – canapelele s-au extins, salteaua a fost umflată, iar voia bună a zâmbit din toate ungherele camerelor. Cum-necum, noaptea a trecut, iar a doua zi de dimineață a început aventura propriu-zisă, o dată cu sosirea băieților de la București. Între noi fie vorba, nu era o problemă dacă veneau cu o seară înainte- unde au încăput șapte oameni, se mai găsea cu siguranță loc pentru alți cinci-șase!

Spre lauda lui, ”Grig”nu  a lăsat nimic la voia întâmplării. Deși au apărut ceva tachinări că a împrumutat din tacticile ”Doctorului” de la Timișoara, respectiv ideea unui program fix, omul a avut grijă ca oaspeții să se bucure de fiecare moment petrecut în Vale, iar acest obiectiv a fost atins cu brio. Cu ajutorul deloc de neglijat al rudelor și prietenilor. Astfel că ora prânzului în ziua de vineri ne-a găsit la Exploatarea Minieră Lonea, una dintre puținele mine încă funcționale. Aici am interacționat cu un director de mină extrem de amabil și pasionat, care ne-a ghidat prin diverse locuri,care mai de care mai fascinante. Desigur, punctul culminant și ce mai interesant a fost momentul în care minerii au ieșit din subteran, bucuroși că a trecut încă o zi fără incidente. Oameni calzi și deosebit de amabii, aceștia s-au tras în poză și au răspuns întrebărilor oaspeților, înainte de a ne ura tradiționalul ”Noroc Bun”! După plimbarea printre salopete, locomotive și alte utilaje am pornit spre Petroșani, undeprogramul a continuat  conform unui grafic bine stabilit.

”Muzeul Mineritului” din Petroșani a fost următorul obiectiv bifat pe ”agenda de lucru” a brigăzii de colecționari. Aici, s-a remarcat domnul Alexie, acest ”italiano vero” al grupului, care a părut și chiar a fost extrem de interesat de tot ceea ce era expus pe acolo. S-a probat echipamentul de miner, casca, celebra lopată ”Inima lui Stalin”, târnăcoape, ce să mai – pentru câteva minute cu toții ne-am simțit lucrători în subteran. De asemena, un alt punct de interes a fost reprezentat de sectorul dedicat rememorării unor tragedii și explozii în subteran în zonă, mai ales despre catastrofa din 2008, soldată cu moartea a 12 mineri și spitalizarea a altor 13. Din păcate, aveam să aflăm că în subteran exploziile, deși nu tocmai frecvente, sunt de regulă catastrofale. La finalul vizitei, nu puțini au fst cei care au vrut să aprofundeze poveștile cu iz minier, așa că și-au achiziționat cărți despre istoria locurilor și tragediile cărora Valea Jiului a trebuit să le facă față.

Next stop, stadionul Jiul! Sau după noua denumire, ”Petre Libardi”. ”Botezat” așa ăn onoaea unuia dintre jucătorii legendari care și-au desfășurat activitatea în zonă, arena de peste 15000 de locuri găzduiește jocurile de pe teren propriu ale unei echipe care de ceva vreme nu se mai regăsește și plutește în derivă prin tenebrele ligilor inferioare. Un banner ne aduce aminte încă de la intrare că ”JIUL ESTE PREZENT”, iar culoarul de la vestiare  spre teren este plin de fotografii încărcate de istorie. În 1974 Jiul obținea Cupa României, în dauna Politehnicii Timișoara, performanță ce a rămas cea mai notabilă până în zilel noastre. Cu Libardi căpitan,  cu ceebrul cuplu de fundași de fier Tonca-Stocker, cu Rozsnyai, Mulțescu sau actualul”ferefist” Stoichiță, ”minerii” dădeau piept cu puternicii scoțieni de la Dundee United, cu prilejul singurei lor participare în cupele europene. Dar, destul cu istoria – să ne întoarcem în prezent!

Pe gazonul bătrânei arene petroșenene spectacolul a continuat. De data aceasta, a ieșit în prim-plan ”Auraș de la Buzău”, degrabă aprinzătoriu de torțe. Vizitatori au improvizat un mic spectacol pirotehnic chiar pe stadion, acesta fiind modul lor de a marca vizita ( la fel se întâmplase și la Buzău, cu un an în urmă). Au urmat incursiuni prin toate ungherele tribunei, poze peste poze, fotografii peste fotografii, iar la final o vizita-fulger undeva la altitudine mai mare, de unde Parângul a putut fi admirat în toată splendoarea sa. Iar seara, evident, una dansantă și plină de voie bună!

 Sâmbătă dimineață a fost punctul culminant a expediției. Și momentul cel mai așteptat- organizare aunui turneu de mini-fotbal la care au luat parte toți cei prezenți. A concurență cu meciul de Liga a IV-a disputat de Inter Petrila, pe terenul sintetic din apropiere colecționarii u întins steagurile și bannere-le pe gard, apoi au dat drumul la treabă. Fiecare echipă avea dorințe, vise, aspirații, dar doar ale bucureștenilor au fost duse până la capăt. Ar fi fost fain să amintim că la turneul de 32 de echipe cele trei grupări d ecolecționari au strălucit, dar în realitate a fost o competiție cu circuit închis, între ”roșii” bucureșteni,”verzii” vestici și ”galbenii” din Est. De atfel, aceasta a fost și configurația finală a ierarhiei. Mult mai bine puși la punct fizic, și suspecți că practică mai des fotbalul, ”capitalștii” au cucerit trofeul, dar sarea și piperul au fgost asigurate și de celelalte două combatante. Simpaticul Grig a făcut show în poarta celor echipați în verde, în vreme ce în galben au evoluat un stranier din Italia și patru buzoieni, dintre care unul U14. Deși au încercat să surprind inclusiv printr-o rocadă tată-fiu în poartă, Auraș.Cristi și ceilalți au  reușit să obțină abia medaliile de bronz în turneu. Bine măcar că nu au fost ultimii...iar dicotnul ”DACĂ TOT PIERDEM, MĂCAR SĂ CÂȘTIGĂM”  s-a potrivit buzoienilor și italianului ca o mănușă!

După o binemeritată odihnă a urmat o vizită la Muzeul Minerului Salvator. Aici, colecționarii au vizitat o mină-școală și au aflat povești dramatice, despre salvatori și operațiuni de salvare eșuate. Parcă fiecare dintre acele căști expuse și recuperate ăși spunea propria poveste. În plus, gazda și inițiatorul acestuio proiect fusese ce care a avut inițiativa unui asmenea demers,un pios omagiu adus colegilor dispăruți. Singurul nemulumit a fost Florin Ghe. Un bucureștea simpatic, care a fost ”capsat” de un câine ce mai era și șchiop, pe deasupra. Este adevărat, ceva mai devreme, personajul nostru batjocorea un steag cu câini, la turneul de fotbal.Karma, deh...și apoi, cineva probabil trebuia să viziteze și UPU Petroșani, probabil.  Parcă și mâna a treburat când Profesorul și Aurelian au semnat cu evlavie în cartea de oaspeți a muzeului. Seara, din nou bal și dezmăț, un concurs de miss cu câștigător surpriză și aslte amintiri imortalizate în mii de poze.

Cum ce e frumos se trăiește intens și se termină repede, în ultima zi a săptămânii, pe la orele prânzului, s-a spart gașca, cu promisiunea reîntâlnirii în anul următor, probabil undeva în zona Brașovului. Dar nu înaintea unei nesfârșite sesiuni de autografe date pe poze, pe steaguri, pe bannere-e, pe tricouri, practic, cam pe tot ce se putea. Mulțumim Grig, Dan,Tatiana și tuturor celorlalți pentru meritul de a fi fost o gazdă cel puțin la înălțimea masivului muntos aflat în apropiere. Ultimul moment remarcabil îl reprezintă un ”tenis de picior” fără miză și fără fileu între buzoieni și bucureșteni, într-un superb cadru natural, pe Valea Oltului. Surprinzător, sesiunea de circa 20 de minute nu a fost întreruptă de nicio mașină...

A doua zi, cu impresiile încă proapspete în memorie, toate cele relatate mai sus și altele au fost povestite într-o emisiune TV. Cu siguranță aventura colecționarilor va continua cu noi și noi episoade, care abia așteaptăsă fie povestite și trăite.

(Articol: Florian NECULAI)